Balada “Miorița” este descoperită pentru prima dată de Alecu Russo la Soveja în Vrancea

Balada “Miorița” este descoperită pentru prima dată de Alecu Russo la Soveja în Vrancea. Fără a avea pretenția de a-și revendica opera, i-o încredințează poetului Vasile Alecsandri, care după ce o “șlefuiește”, o publică pentru prima dată în anul 1850, în gazeta “Bucovina” din Cernăuți, pentru ca în anul 1852 s-o includă în volumul “Poesii populare”( Cântece păstorești).

Miorița

Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai,
Iată vin în cale,
Se cobor la vale,
Trei turme de miei,
Cu trei ciobănei.
Unu-i moldovan,
Unu-i ungurean,
Și unu-i vrâncean.
Mări se vorbiră,
Și se sfătuiră
Pe l-apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel moldovan,
Că-i mai ortoman,
Și-are oi mai multe,
Mândre și cornute,
Și cai învățați,
Și câni mai bărbați,
Dar cea mioriță,
Cu lână plăviță,
De trei zile-ncoace,
Gura nu-i mai tace,
Iarba nu-i mai place.
— Mioriță, laie,
Laie bucălaie,
De trei zile-ncoace
Gura nu-ți mai tace!
Ori iarba nu-ți place,
Ori ești bolnăvioară
Drăguță mioară?
— Drăguțule bace,
Dă-ți oile-ncoace,
La negru zăvoi,
Că-i iarbă de noi
Și umbră de voi.
Stăpâne, stăpâne,
Îți cheamă ș-un câine,
Cel mai bărbătesc
Și cel mai frățesc,
Că l-apus de soare
Vreau să mi te-omoare
Baciul ungurean
Și cu cel vrâncean!
— Oiță bârsană,
De ești năzdrăvană,
Și de-o fi să mor
În câmp cu mohor,
Să-i spui lui vrâncean
Și lui ungurean
Ca să mă îngroape,
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;
În dosul stânii
Să-mi aud câinii.
Aste să le spui
Iar la cap să-mi pui
Fluieraș de fag
Mult zice cu drag;
Fluieraș de os
Mult zice duios;
Fluieraș de soc
Mult zice cu foc!
Vântul când o bate,
Prin ele-a răzbate

Ș-oile s-or strânge,
Pe mine m-or plânge
Cu lacrimi de sânge!
Iară tu de-omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m-am însurat
C-o mândră crăiasă,
A lumii mireasă;
Că la nunta mea
A căzut o stea;
Soarele și luna
Mi-au ținut cununa.
Brazi și păltinași
I-am avut nuntași,
Preoți, munții mari,
Paseri, lăutari,
Păsărele mii
Și stele făclii!
Iar dacă-i zări,
Dacă-i întâlni

Măicuță bătrână
Cu brâul de lână,
Din ochi lăcrimând,
Pe câmpi alergând
Și la toți zicând:
” Cine-a cunoscut,
Cine mi-a văzut
Mândru ciobănel
Tras printr-un inel?
Fețișoara lui,
Spuma laptelui;
Mustăcioara lui,
Spicul grâului;
Perișorul lui,
Peana corbului;
Ochișorii lui,
Mura câmpului?”
Tu, mioara mea,
Să te-nduri de ea
Și-i spune curat
Că m-am însurat
Cu-o fată de crai
Pe-o gură de rai.
Iar la cea măicuță
Să nu-i spui drăguță,
Că la nunta mea
A căzut o stea
C-am avut nuntași
Brazi și păltinași,

Preoți, munții mari,
Paseri, lăutari,
Păsărele mii,
Și stele făclii.
*
Fără “Miorița” noi n-am fi fost niciodată poeți. Ne-ar fi lipsit această dimensiune fundamentală. “Miorița” este școala tristeții naționale. Matricea. Matca. Regina.
Sunetul ei e sunetul țâței alăptând; veghea ei este veghea care-și apără plodul.
“Miorița” nu este un cântec de pierdere. Cine pierde așa cum a pierdut ciobanul “Mioriței”, este înstăpânit în sufletul Pământului. Da, în sufletul Pământului, pentru că noi toți ne-am născut pe Pământ. Pentru că Pământul este carnea strămoșilor noștri și carnea strămoșilor pomilor. Așa este: pom și om. În limba noastră, diferența dintre “pom” și “om” este diferența dintre o consoană și o vocală.
1969 – Nichita Stănescu