Telefon peste moarte – O poezie emoționantă scrisă de A. Păunescu. Îți va umple ochii de lacrimi

În lumea numelor străine,

Mă simt, şi eu, un străinez,

Iau telefonul lângă mine

Şi n-am ce număr să formez.

Trăiesc, fără speranţă, drama

Că neamul meu, acum, e frânt,

Mi-e dor de tata şi de mama,

Dar nu au număr, la mormânt.

De convorbiri cu ei sunt gata

Și în necunoscut mă zbat,

Îi sun pe mama şi pe tata,

Dar crucea sună ocupat.

Au numere secrete parcă

Şi aparatul n-are ton,

Deodată aflu şi tresar că

Nici moartea n-are telefon.

Mi-e dor de voi, părinţi din moarte,

Cu lacrimi bine vă cuvânt,

Şi uit că aţi plecat departe

Şi n-aveţi roaming, sub pământ.

Formez un număr, oarecare,

Întreb precipitat de voi,

Dar ştiu că mort e cel ce moare

şi nu mai vine înapoi.

Şi, vai, de-atâta timp încoace,

Vă chem şi-n visuri, să v-ascult,

Dar iarba pe morminte tace,

Cu număr desfiinţat demult.

Şi, dacă o să ţinem minte,

Probabil, când o fi să mor,

Am să vă caut în morminte,

Pe-un număr de interior.